Dacă greșesc, ce spune asta despre mine?

Despre frica de greșeală, lucrurile pe care ajungem să nu le mai facem și curajul de a încerca fără garanția că ne va ieși.

De câte ori nu ți s-a întâmplat să ai o idee bună și să alegi să nu o spui? Sau poate ai vrut să încerci ceva nou, dar te-ai gândit că ceilalți se pricep deja mai bine și nu are sens. Poate ai verificat un mesaj de cinci ori înainte să-l trimiți, ai amânat să începi un proiect până când ai simțit că ești suficient de pregătit(ă) și nu l-ai mai început niciodată. Sau ai făcut o greșeală și primul impuls a fost să speri că nu a observat nimeni.

Citite aici, toate acestea par poate lucruri diferite. Sau te recunoști doar în unele situații, celelalte nu sunt adevărate pentru tine. Cu toate acestea, în spatele lor se regăsește aceeași regulă pe care ai internalizat-o:

„Nu am voie să greșesc.”

Iar această interdicție pe care ne-o spunem are o consecință - încercând să evităm greșelile, putem ajunge să evităm exact experiențele din care am putea învăța.

Când greșeala devine mai mult decât o greșeală

În cartea ”I Can If I Want To”, psihologul Arnold Lazarus și psihiatrul Allen Fay descriu o serie de convingeri care ne pot complica inutil viața. Prima dintre ele este aparent foarte simplă: „Nu face greșeli.”

Autorii observă că frica de a greși este alimentată de câteva presupuneri foarte comune:

Dacă greșesc, ceilalți mă vor aprecia mai puțin.

Dacă greșesc, înseamnă că sunt slab.

Dacă greșesc, voi părea incompetent sau ridicol.

Dacă totuși am greșit, mai bine ascund.

Și aici apare diferența cea mai importantă. Una este să gândești: „Am făcut o greșeală.” Alta este să ajungi, aproape instantaneu, la gândul: „Sunt incompetent(ă).”

Dacă în prima situație evaluăm un comportament, în cea de-a doua, transformăm un comportament într-o concluzie despre cine suntem.

O prezentare care nu ne-a ieșit devine „nu sunt suficient de bun(ă)”. O relație care nu a funcționat devine „nu mă pricep la relații”. Un răspuns pe care nu îl știm devine „o să-și dea seama că nu sunt atât de competent(ă) pe cât cred”.

Greșeala nu mai este doar un rezultat al unei încercări. Devine o amenințare la adresa imaginii pe care o avem sau o construim despre noi.

Și atunci, fără să ne dăm seama, începem să ne protejăm de potențialele consecințe care ne-ar putea afecta.

Dacă sunt convins(ă) că o greșeală va avea consecințe greu de tolerat, este firesc să încerc să reduc riscul. Nu spun ideea până nu sunt absolut sigur(ă). Verific de multe ori. Aleg lucrurile la care știu deja că mă pricep. Amân. Mă pregătesc excesiv. Evit să spun „nu știu”. Ascund greșelile. Uneori nici nu mai încerc.

Pe termen scurt, strategia funcționează. Dacă nu ridic mâna, nu risc să dau răspunsul greșit. Dacă nu propun ideea, nimeni nu o poate critica. Dacă nu încerc activitatea nouă, nimeni nu mă poate vedea făcând-o greșit.

De ce funcționează? Pentru că anxietatea scade.

Dar ceea ce nu observăm este un cost mai puțin vizibil: nu mai aflu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi încercat.

Și astfel se formează un cerc vicios:

Protecția de moment poate ajunge să mențină frica pe termen lung.

O întrebare bună în acest moment ar fi - Ce nu fac / la ce renunț pentru că încerc să nu greșesc?

Uneori costul fricii de greșeală nu sunt greșelile pe care le facem, ci lucrurile pe care nu ajungem niciodată să le încercăm.

 Pe de altă parte, mai există și nevoia de a avea permanent dreptate care are un alt cost psihologic. Dacă obiectivul meu este „trebuie să am dreptate”, atunci trebuie permanent să mă protejez:

„Oare am spus ceva greșit?”

„Oare și-au dat seama?”

„Cum repar?”

„Cum ascund?”

„Ce vor crede despre mine?”

Persoana devine, în termenii autorilor, tensionată și defensivă. O astfel de persoană mu mai este liberă să exploreze. Este ocupată să își apere imaginea.

Dar dacă greșeala ar avea și o funcție?

Cei doi autori ne invită să privim greșeala ca pe o posibilă sursă de informație.

Am încercat ceva. Am obținut un rezultat. Rezultatul îmi spune ceva. Pot ajusta și încerca din nou.

Schematic, arată astfel:

Greșeala nu este opusul învățării. Este adesea parte din ea.

Asta nu înseamnă să glorificăm greșelile sau să ignorăm consecințele lor. Există contexte în care erorile au costuri reale și este firesc să încercăm să le prevenim.

Dar majoritatea situațiilor cotidiene nu sunt situații de criză.

Uneori miza reală este că s-ar putea să folosim un cuvânt greșit într-un discurs liber, să avem o idee care nu funcționează, să gătim ceva nereușit, să punem o întrebare banală sau să fim începători la ceva.

Și totuși corpul și mintea pot reacționa de parcă am avea foarte mult de pierdut. Faptul că înțelegi rațional un lucru nu înseamnă neapărat că te comporți în acord cu el.

Aceasta este una dintre ideile centrale ale cărții lui Lazarus și Fay: schimbarea nu se produce doar printr-un alt mod de a gândi. Avem nevoie și de experiențe noi.

În loc să încerci să te convingi că nu se va întâmpla nimic dacă greșești, poți face ceva mai interesant: un prim experiment pentru săptămâna aceasta.

Alege o situație cu miză mică în care observi că te protejezi de posibilitatea unei greșeli.

Nu alege ceva care implică siguranța ta sau a altcuiva și nici o situație cu consecințe personale sau profesionale importante.

Și dacă ceilalți chiar observă că am greșit?

Este foarte posibil să se întâmple acest lucru. Experimentul nu are rolul de a demonstra că nimeni nu te va critica vreodată.

Întrebarea mai utilă este:

„Dacă se întâmplă, pot face față?”

Poți spune „Ai dreptate, aici am greșit”? Pot corecta? Pot învăța ceva? Pot suporta câteva minute de jenă fără să transform experiența într-un verdict despre mine?

Pentru că ceea ce încercăm este să trecem de la „Nu voi greși.” la „Pot să greșesc și să gestionez ceea ce urmează.”

Prima promisiune este imposibil de garantat. A doua este o abilitate care se poate exersa.

Try it ON your own!